... şi pînă la urmă m-am gîndit că n-ar strica să mai pun ceva aici, măcar de dragul lui Eminescu, care şi-a sărbătorit ieri 165 de ani de nemurire...

Deci iată:

Cîteodată îmi vine să plîng

Cu lacrimi de rîu

Cu obrajii arzînd

Mai ales atunci cînd soarele

Incendiază tăcut

Vîrfuri de pădure pe vîrfuri de deal

Şi seara se lasă

Stingher şi final

Peste colecţia mea de gînduri de lut.

Aştept cîteodată, fără un scop

Ca cerul şi norii sub care alerg,

Sub care visez şi sub care mă rog

Să îmi trimită al lor inorog –

Din stele şi lacrimi –

Şi el să mă culeagă uşor

Pe spatele-I lins de suspine şi dor

Să mă înalţe în trapu-i celest

Spre tărîmu-i de muze şi vis şi firesc.