Tuesday, March 20, 2018

Al doilea jurnal - 1 si 1/2


UNU ŞI JUMĂTATE

Copilăria...
Calde păsări de lumină şi culoare,
Cu aripi de aer şi ochi de păun
Străfulgerînd printre frunze
de viţă şi de vişin
înaltul
Dintr-o dată neaşteptat de aproape.

Castele de emoţie clădite tăcut
Din secundele vii ale pieptului arzînd
De galactica vîltoare
A dimineţii sufletului.

Picături de timp încetinit
Pe coarda cîntecului dinăuntru
Urzind începutul existenţei
Gînd cu gînd.

Copilăria...
Durere în piept, mocnind
Incandescent, vulcanic,
Cu suliţe de lumină ţîşnind uneori
Prin rănile emoţiei
Din supernova intratoracică.

Strigăt tăcut, plîns fără lacrimi,
Nodul în gît, dorul de patimi,
Nostalgia crescînd
În penel prea devreme
Din ofuri şi vise şi stări
Şi eşecul perpetuu...

Copilăria... o dimineaţă cu rouă...
Cu miros de fîn cosit
Şi ceapă cu slănină, şi pîine pe vatră,
Cu dude mustind în praful de ţară,
Cu stele arzînd liniştit departe, deasupra,
Şi clocotit, nemilos, înăuntru.

Totul e aproape, oricît de departe,
Reflectat atemporal şi cuantic
De tîmpla acum căruntă
A aceluiaşi copil, din alt univers,
De pe alte coordonate
Astrale, biologice
Şi sentimentale

Friday, December 22, 2017

În sfîrşit primul capitol din volumul doi / Al Doilea Jurnal …


UNU
- Liceul -

De prima dată cînd am intrat acolo, în spaţiul acela EXTERIOR vast, enorm, verde, în care te puteai pierde ca într-o pădure pe sub copacii uriaşi care împărăţeau tot ce nu era clădire, am rămas vrăjit pentru totdeauna, nu numai cei patru ani petrecuţi aproape în totalitate în acel perimetru sau cel puţin complet sub acea influenţă. Impresia că te afli într-o pădure, în mijlocul unei păduri, deşi încă departe de marginea oraşului (de fapt foarte aproape de centrul lui), mai ales că dincolo de poarta largă se afla, la numai cîţiva metri, şoseaua destul de circulată, îţi inocula în sînge prospeţimea ei şi parcă o doză permanentă de oxigen, răcoarea şi foşnetul acesteia.
Orele, primele stresante ore, au început marcate de spaima inerentă. Nimeni nu vroia să spună nimic, să ridice mîna, toţi eram angoasaţi, ne uitam unii la alţii deşi nu ne cunoşteam decît în mică măsură (eu îi ştiam doar pe Arpi, cu care şcolărisem în generală, şi pe Mona, vară-mea), şi rarele noastre intervenţii se reduceau la glume şi remarci şmechere din partea unora, în prezenţa profesorilor care dădeau impresia că atitudinea se acceptă.
Prima oră de chimie.
Linişte absolută provocată de panică absolută.
Profesorul, căruia i se dusese vestea de cerber desăvîrşit, observă tensiunea şi încercă o diversiune, o tentativă de a deschide discuţia într-un mod mai relaxant, folosind un exemplu practic cunoscut şi relativ simplu, din viaţa de zi cu zi:
— Ce faci dacă duci acasă o anumită cantitate de var nestins?
Şi oare cine putea fi scos la tablă, încă din prima oră, mare şi devreme, visător şi neavenit, buimac şi afon la chimie... decît subsemnatul!?...!
Taman ghinionul, mare cît casa, exact pe capul meu.
Mă uit la el, mă uit în clasă, cuget cale de vreo două minute lungi şi dureroase la firavele rămăşiţe de amintiri din ştiinţa asta care întotdeauna îmi scăpase printre degete, nepotrivită pentru un teoretician, şi degeaba. Tabula rasa!
Intru în regim de avarie, circuitele încep să mi se ardă, panica pune stăpînire pe cenuşa rămasă din materia cenuşie şi răspund, mecanic, elementar, cu raţionamentul redus subit la nivelul clasei a doua în repetiţie:
— Păi, o punem într-o găleată!...
Abia reuşesc să remarc în sală reacţia de stupefacţie care se transformă cvasistatic în zîmbete din ce în ce mai largi, inclusiv al profesorului, care nu se mai poate abţine şi izbucneşte într-un rîs sănătos, vertical, ce produce o gimnastică involuntară pentru trupul puternic şi greu de mişcat altminteri.
Atmosfera se destinde, toată clasa rîde în hohote, tensiunea dispare ca prin farmec şi aparent fără cale de întoarcere.
Apoi profesorul insistă, în speranţa că memoria inculpatului a avut timp să se reabiliteze:
— Bine, bine, îl punem într-o găleată, că doar nu îl ţinem în mînă, de fapt nici nu putem, că arde, nu? Dar ce facem cu el, putem să-l folosim aşa nestins?
Din partea mea, nici o reacţie, în faţa ochilor mi s-a închis cortina, actorii au plecat, poate ar trebui să plec şi eu, ce să mai fac aici, mă uit pe tablă, mă uit în clasă, nimeni nu şopteşte nimic, oare pe unde să fug?
Profesorul nu renunţă:
— Ei bine, şi dacă avem mai mult, şi nu încape într-o găleată?...
Aici răspund prompt, ca şi cînd mi-am adus aminte brusc lecţia:
— Îl punem în două găleţi!
De data asta toată omenirea explodează într-un cor glorios de rîsete cu sughiţuri, care durează o veşnicie pentru mine, apoi cu mare greutate profesorul calmează spiritele şi renunţă la lupta cu analchimicul absolut pe care a avut nefericita inspiraţie să îl scoată la tablă, şi primeşte răspunsul simplu şi rapid din clasă, de la un elev mai apropiat de realitate: „îl STINGEM!”
Abia atunci mă loveşte gravitatea necunoaşterii mele, amplificată exponenţial de simplitatea răspunsului, şi mă întorc în bancă cu coada între picioare, schelălăind în surdină, ruşinat şi mătrăşit, conştient (în sfîrşit) de faptul că am început LICEUL cu stîngul, încercînd o regrupare şi calculînd efectivele rămase pentru a evalua şansele de a continua lupta.
Bineînţeles, efectele au fost de durată, iar în privinţa chimiei – ireversibile.

  *            *

    *

Viaţa de liceu a continuat însă, normalizîndu-se încetul cu încetul, eu am început să mă obişnuiesc, ceilalţi la fel, unii mai încet, alţii mai repede, alţii deloc (unul sau doi nu au facut faţă regimului de muncă şi au ieşit din circuit), pentru că la vremea aceea şcoala era şcoală, lumea avea idealuri, standarde, dorinţă de mai bine (nu mă refer la bani), şi toată pleiada de valori care apoi a început să se mai piardă pe drum, rămînînd în zilele noastre mai mult pentru idealişti, visători, nerealişti, catalogaţi uneori chiar cu etichetele „naiv” şi „fraier”.
Unii însă au rămas aşa cum era tradiţia la vremea aceea, cu ruşine, cu bun simţ, cu dorinţa de a realiza ceva în viaţă, de a lăsa ceva în urmă, şi mai puţin cu setea de averi şi agonisiri deşarte, cum s-a schimbat apoi progresiv idealul omului de pe mai toate meleagurile...

  *            *

    *
...Stau cu mîna pe telefon şi nu cutez... Duc receptorul la ureche, formez numărul pe care l-am găsit cu greu dar pe care sunt destul de sigur, însă mă tem să-l văd transmiţîndu-şi semnalul pe fir pînă la destinaţie şi înapoi, aşa că pun din nou receptorul jos...
Recapitulez formula de început şi ideile de bază pentru continuare şi ridic iar receptorul.
— Alo, familia...? Sărut mîna, sunt... M este acasă?
Răspunsul pe care îl primesc este simplu şi clar, vocea hotărîtă şi calmă, înţeleg ce aud, recepţionez mesajul, dar în secunda următoare totul se absoarbe în buretele creierului meu şi nu mai am nici o urmă de informaţie din acest răspuns, mă simt pierdut încă de la început, înainte de a începe conversaţia, pupilele mă ard, mintea mi se înceţoşează, aşa că improvizez şi întreb ce mi se pare că are sens în continuarea conversaţiei, chiar dacă am ratat răspunsul anterior...
— ...Pot vorbi cu ea?
Urmează al doilea răspuns din celălalt capăt al firului, şi de data asta nici măcar nu mai înţeleg răspunsul, cuvintele ies din receptor, curg la mine în ureche, iar apoi se rostogolesc dureros într-un labirint pe care nu ştiam că îl am în interiorul cutiei craniene, producînd zgomote de conservă rostogolită pe scări cu ecouri de hol de bloc solid de beton...
Încerc să mă reculeg, îmi adun toate puterile şi pe cînd în sfîrşit sunt din nou capabil să vorbesc, aud în ureche, dureros de suav şi plăcut, vocea EI:
— Servus.
— Servus, răspund. După o pauză interminabilă de vreo 5 secunde, reuşesc să articulez cu greu:
— Ce faci? Ce faci deseară?
Ea răspunde, iar eu aud, dar din nou nu pot reţine informaţia, rămîn doar cu esenţa ei: nu poate azi.
— Dar mîine?
— Mîine merg la patinoar cu D.
— Ne putem întîlni acolo? Pot să vin şi eu? ... şi în secunda în care debitez gafa sunt lovit de ridicolul ei... Cum să „vin şi eu”?... Îmi muşc buzele şi încerc să-mi păstrez echilibrul, cu efectul benefic că prostia pe care am scos-o mă trezeşte la realitate şi reuşeşte să alunge tracul... Prea tîrziu însă.
— Păi, cum să vii şi tu? Eu merg cu D, ne-am înţeles de cîteva zile să mergem, şi numai mîine putem, că în rest avem prea multe de făcut pentru şcoală, şi de învăţat pentru teze şi admiterea la facultate...
— Aaa, înţeleg, deci nu poţi în altă zi.
— Nu. Şi nu pot să o mai refuz pe D.
— Nu-i nimic, o să vin şi eu mîine, poate ne vedem acolo...
— ... cum vrei. Eu însă o să fiu cu D.
Iar eu nu am ştiut cum să mai ies din situaţia asta... Ştiam că e ridicol ce fac, dar nu puteam să nu mă ţin de cuvînt, cum să nu mă duc, dacă am zis...
...Şi ne întîlnim a doua zi la patinoar, unde ridicolul îşi atinge culmile atunci cînd, patinînd, eu o prind pe M de mînă (cu inima strînsă cît un neutron), şi mergem împreună toţi trei, D ţinînd-o de cealaltă mînă...!
De prisos cred să mai spun că nu a mai urmat nici o altă întîlnire, decît cele întîmplătoare din curtea şcolii (eu, bineînţeles covîrşit de ruşine)...

  *            *

    *

Liceul... prima comunitate intelectuală în care am fost integrat, dar nu doar atît, ci un loc plin de farmec, aproape magic... Totul era inundat de lumină, tremurînd hipnotic în ritmul frunzelor – filtre stroboscopice disco – dansînd pe muzica vîntului, în adieri suave ridicînd şuviţe şi plete diafane din mătase de timp şi iele, provocînd oftaturi în rîndul junilor plini de energie şi neastîmpăr.
Coroane imense de copaci ireali, de basm, pompînd oxigen şi romantism în piepturile tinere, umbrind curtea vie, fremătînd de paşi şi vibraţie în fiecare pauză şi nu numai.
Oază atemporală unde singura hrană este euforia, condimentată cu entuziasm şi stropită cu apă vie nevăzută din izvorul descoperit de daci cu mii de ani în urmă...
E adevărat că la vîrsta liceului nu contează aşa de mult locul şi înfăţişarea lui, dar cînd acesta aduce contribuţia lui de vrajă, atmosfera şi amintirea ei cresc exponenţial, arzînd în memorie un loc aparte care nu dispare niciodată...

  *            *

    *
Spre sfîrşitul liceului, după 2-3 ani de extenuare intelectuală şi uzură emoţională/ stress, am început să gustăm şi puţină distracţie, relaxare şi dezmăţ... Drumul spre casă nu mai căuta calea cea mai scurtă, ci ruta pe care puteam merge cea mai mare distanţă în grupul cel mai mare (unde-s mulţi puterea creşte), adică direct prin centru, cu gălăgie maximă, rîsete şi nebunii.
Un episod de creativitate „dincolo de limite” a fost o „scenetă” prezentată pe scena unei serbări de sfîrşit de an şi intitulată „Partidul Bramburiştilor”. Pe fondul politic nou-născut al României proaspăt post-comuniste, platforma noastră politică era una satirică, fără nici o tendinţă electorală, de extremă umoristică şi persiflantă. De prisos să mai zic că nu mai am nici o urmă a scenetei...
Un alt episod extrem şi din categoria „rîs cu lacrimi” a fost mersul la colindat cu Dacia (lui Iuliu)... Cred că eram deja în clasa a XII–a, de aveam permis de conducere unii dintre noi. Ştiu că ne-am oprit la Mona mai mulţi, veniţi cu două maşini, două Dacii (nu erau multe maşini de alt „brand” la ora aia în ţară). Apoi una dintre ele a trebuit să plece, nu mai ţin minte din ce motiv. Şi am rămas 10 vlăjgani în faţa unei singure maşini. Terminasem de „colindat” + vinul la Mona, şi urma să ridicăm ancora, pe un frig de crăpau pietrele, cu singura maşină aflată la dispoziţie. Stăteam toţi şi ne uitam la ea, mică, limitată, înghesuită, şi doar pentru 5 oameni... Ne-am învîrtit în jurul ei, ne-am uitat unii la alţii, rîzînd şi chicotind cît puteam de tare, de a ieşit şi Mona din curte să vadă ce se întîmplă. Apoi, nu mai ştiu cine, cred că Iuliu, a cui era maşina, a răbufnit constructiv zicînd: „Hai bă, ce naiba, că nu suntem aşa de graşi, tre’ să încăpem cumva!...”
Atît ne-a  trebuit!!...
Au intrat prima dată vreo 5 pe bancheta din spate şi doi pe scaunul din dreapta, în faţă. Singurul lejer a fost Iuliu, şoferul. A mai intrat unul deasupra celor 5 din spate, iar eu am rămas ultimul. Maşina era plină ochi. Vreo 14-16 ochi se uitau la mine dinăuntru. „Ce faci, vii?” au întrebat deschizînd geamul. Dacă nu deschideau geamul nu aveam nici o şansă. Odată apărută şansa, am profitat la propriu, adică intrînd pe geam, cu capul înainte, purtat pe mîini de cei dinăuntru, ajungînd în final cu capul pe schimbătorul de viteze, şi cu picioarele pe lunetă...
Mona îşi făcea cruce în faţa porţii, iar noi am plecat vociferînd în culmea adrenalinei, cu gurile pînă la urechi.
În cîteva minute parbrizul a îngheţat bocnă, sub presiunea aburului produs de junimea înghesuită şi la contactul cu gerul de afară, aşa că Iuliu a trebuit să scoată capul pe geam şi să conducă din poziţia asta de tractorist...
A urmat un nou popas, la Alina, care ne-a întîmpinat şi ea în poartă şi a avut ocazia unică de a urmări debarcarea echipei de zece nebuni dintr-o Dacie fără îmbunătăţiri (în special dimensionale). Cozonaci, prăjituri, vin, din nou cozonaci, prăjituri, vin, uneori şi ţuică sau vişinată, o reţetă perfectă!... Nici nu ştiu cum am rezistat la asemenea cantităţi de alcool fără consecinţe semnificative...
După Alina colinda trebuia să continue, iar pentru asta noi să intrăm din nou în maşină. Ulciorul nu merge însă de multe ori la apă, după ce ai desfăcut o maşinărie rareori mai poţi pune toate piesele la loc, şi la fel nu poţi înghesui 10 oameni într-o Dacie de mai multe ori, fie ei chiar tineri şi fără burtă... Stăteam acum toţi şi ne uitam la vehicul, era la fel de mic şi noi la fel de mulţi. Ce făcusem înainte părea acum imposibil. Cum Doamne plecăm de aici? Am început să intrăm din nou, pe rînd, cu veselie şi patos, strigînd şi rîzînd de răsuna valea... Ultimul era Alin de data asta, eu n-am mai aşteptat pînă la sfîrşit. Loc însă, ioc. Ar fi încăput dacă băga mîinile şi picioarele pe o uşă şi corpul pe cealaltă, aşa, vîrît, cum ai pune sticlele de vin în rafturile lor. Aşa că el, nici una nici două, puse picioarele pe pragul uşii, se ridică pe el şi apropie portiera, ţinîndu-se de ea, în picioare, cu jumătate de corp deasupra maşinii, apoi zice, scurt şi decisiv: „Mînă, Iuliu!”...
Incredibil, dar adevărat; am făcut-o şi pe asta! Am străbătut jumate din oraş nouă în maşină şi unu în picioare pe uşă, cu uşa deschisă, iar şoferul cu capul afară pe geam, toţi urlînd ca o gaşcă de zănateci scăpaţi de la spitalul de cuci...




  *            *

    *

... aburii se ridică gotic din văile împădurite, lent, ireal, dînd impresia că în orice moment o turmă de inorogi ar putea răsări dintre vălătuci, suflînd aburi încinşi pe nările pulsînd ritmic şi ţesînd atmosfera de poveste de peste lume...
Încă n-a ieşit soarele de după creste şi noi suntem la drum, cu ’jde kile în spinare în rucsaci care ne depăşesc înălţimea, aşa că din spate nu ni se văd decît picioarele subţiri de juni neatinşi de grăsime şi colesterol...
Aerul e rece şi „tare”, dînd un efect mai puternic decît cafeaua, mai ales combinat cu travaliul de a duce greutatea semnificativă din spinare.
După mai bine de 5 ore de urcuş puternic care ne taie respiraţia, făcîndu-ne să ne depăşim repetat limitele fizice, ieşim în „golul alpin” şi peisajul se schimbă exploziv, deschizîndu-se ca o inflorescenţă gigantică de la orizont la orizont, cu Lacul Bucura tronînd regeşte în mijloc... Regina natură!
Aruncăm toţi rucsacii, ne dăm jos bocancii şi şosetele cu consistenţă de mortar pe punctul de a se pietrifica, şi sărim ca nebunii în apa îngheţată, înainte ca Şoni să apuce să strige: „încet, băi, că faceţi o pneumonie de nu ne mai iau ăştia de aici nici cu elicopteru....!” În cîteva secunde ieşim oricum toţi afară ca renăscuţi, parcă ni s-a luat o ceaţă de pe creier, am intrat în zona neuitilizată de la peste 15%, parcă acum am deschis ochii pentru prima oară, treziţi cu adevărat de apa aproape îngheţată după urcuşul asiduu de atîtea ore ...
După cîteva minute ne adunăm din nou calabalîcul şi ne orientăm spre locul de tabără, „hai să urcăm la lacurile de mai sus, aici, la Viorica, sau la Florica, sau acolo sus la Tăul Agăţat!...” „Nu e bine, băi, ăla e prea sus, nici nu avem loc de pus cortul acolo...” Ne oprim pînă la urmă la Florica, întindem corturile, sub asistenţa nemijlocită a cîtorva marmote curioase, cum nu mai văzusem pînă atunci... Retezatul ne oferă noutăţi la tot pasul, ca pe nişte trofee de răsplată e efortului nostru.
Operaţia de deschidere a rucsacilor dă impresia filmelor de desene animate în care volumul interior este de cîteva ori mai mare decît pare la exterior, cînd tot scoţi, şi mai scoţi, şi iar scoţi, şi pare că nu se mai termină, iar dacă ar fi să pui totul înapoi n-ar mai încăpea nici jumătate, oricît efort ai depune... Noroc că o parte este mîncare, din care va începe să dispară în stomacele flămînde via ceaunul uriaş care deja fierbe o tocană meseriaşă deasupra unui foc profesionist pornit de Şoni...
Nimic nu este mai minunat şi mai atrăgător pentru noi decît muntele, aici găsim cu adevărat liniştea, aerul curat şi proaspăt, sufletul se desfată şi se linişteşte descîntat de lumina pîlpîitoare a focului de tabără, gîndul rătăceşte fericit şi liber prin puzderia de stele de deasupra, grijile sunt departe, şcoala nu mai există acum, cel puţin pentru o vreme, şi timpul pare că a dispărut, aerul a încremenit, lumea toată e suspendată între potenţial şi manifest, la limita dintre realitate şi virtual, ca şi cînd Universul s-a oprit din goana lui nebună în toate direcţiile şi stă şi el să-şi admire propria frumuseţe pe care, tot din grabă, nu a băgat-o în seamă pînă acum...
Clipele astea nesfîrşite nu vor dispărea niciodată din memoria noastră imaterială, eterică, de care sunt convins că nu ne despărţim nici prin moarte, şi se vor adăuga la altele din alte masive – Făgăraş, Bucegi,... – unele alături de alte grupuri tinere, focuri de tabără, cîntece şi acorduri de chitară dureros de plăcute, care sunt şi acum vii în ureche, după ani şi ani, chiar fără melodie, numai vibraţie pură de suflet nemoritor rămas în acea fază atemporală a tinereţii veşnice, care nu poate fi învinsă nici de dureri, nici de părul alb de la tîmple, suspendată pentru totdeauna între crestele de basm ale Carpaţilor...

Friday, November 27, 2015

This is the first "chapter" of the book in english. I hope I will have time to translate more in the very near future. Bear in mind that the text has been written more that 15 years ago, so the naivety of the style will hopefully be excused...

EARTHLY MANUSCRIPTS

ZERO

I knew.
I knew that if I started to write I could not stop anymore.
I knew I could, but I was afraid to begin.
This lasted a few years. I wrote in the mean time. Little. Timid. Without volume, without mass. Just light.
The thing I’m afraid the most is the trance. The PASSING stage. The VESTIBULE. Where the passage between the two worlds happens. Between REALITY and DREAM, between EVERYDAY and FANTASTIC, between ORDINARY and UNUSUAL, between EARTHLY and HEAVENLY, between UNKNOWN and REVELATION, between OPAQUE and TRANSPARENCY TO ALL. I am also afraid of CHANGE. What if I cannot return? What if, wanting, I could not return? Would it be possible that the other world could cause irreversible change that would make this present world seem obsolete? And the sadness… To live imperfectly after you have seen perfection. To have the vivid image of the transcendent and to continue living in the dust of imperfect reality. It sounds like a punishment.
On the other hand, none of these is certain. One cannot say until it’s verified. It’s the same as it is with the “other” world, the one after death. The only connection is faith. All you can do is to believe and to hope. There is no certainty, there is no contact, and no verification, only hope and opinion. Maybe all my beliefs and hopes are false, and have no basis. This is another reason for fear. As the monks are saying, the fear of God is not the fear of His punishment, but the fear of not losing that tiny fragile thread that is connecting us with Him.
As you can see, my universe is made out of lots of doubt and hesitation. Belief, and hope. The hope to have enough faith. Made of living and dreaming. Of many things. Fortunately, and unfortunately. Sometimes, of reverie, and revelation. Sometimes…
The struggle to live as an idealist in a material world. The temptation of the absolute and the absurd ambition of perfection. The pain of the unaccomplished. The diffidence of making the unavoidable mistakes of any kind of creation.

Eventually, I started to write, more and more, as the daily chores permitted, the chores I could never waive, due to imperfection and material needs. Imperfection – same as myself. Same as everything around us and everything we do.

Tuesday, November 3, 2015



Au trecut patru ani de la prima editie, acum epuizata complet. De ce sa ma apuc mai intii: de finalizarea volumului doi sau de traducerea in engleza?

Tuesday, July 28, 2015

"BIRDMAN" and art... (finally something in English)

After seeing Birdman, the movie, I get shivers and these:
* <THE TREND OF TRAINING FOR INCREASED MASS MADNESS THROUGH ART>...
* <ART HURTS; THE ARTIST DIES MANY TIMES OVER...>
* <TO UNDERSTAND ART IS TO LIVE ART; AND THAT MEANS TO GO SO MANY TIMES OVER THE LIMIT AS TO BE ENOUGH TO DON'T CARE IF YOU DIE...>
* <RANDOM ACTS OF LIFE / "ACTING OUT LOUD">
* <THE SECRET IN LIFE IS BEING SMART ENOUGH TO KNOW YOU ARE A LOOSER AND THEN TO STILL TRY; THE BEAUTY OF IT IS TO SUCCEED>
<NOBODY EVER LEARNED ANYTHING FROM A SUCCESS... IT TAKES A FAILURE TO LEARN A LESSON>

Friday, January 16, 2015

... şi pînă la urmă m-am gîndit că n-ar strica să mai pun ceva aici, măcar de dragul lui Eminescu, care şi-a sărbătorit ieri 165 de ani de nemurire...

Deci iată:



Cîteodată îmi vine să plîng
Cu lacrimi de rîu
Cu obrajii arzînd
Mai ales atunci cînd soarele
Incendiază tăcut
Vîrfuri de pădure pe vîrfuri de deal
Şi seara se lasă
Stingher şi final
Peste colecţia mea de gînduri de lut.

Aştept cîteodată, fără un scop
Ca cerul şi norii sub care alerg,
Sub care visez şi sub care mă rog
Să îmi trimită al lor inorog –
Din stele şi lacrimi –
Şi el să mă culeagă uşor
Pe spatele-I lins de suspine şi dor
Să mă înalţe în trapu-i celest

Spre tărîmu-i de muze şi vis şi firesc.

Thursday, January 8, 2015