UNU
- Liceul -
De prima
dată cînd am intrat acolo, în spaţiul acela EXTERIOR vast, enorm, verde, în
care te puteai pierde ca într-o pădure pe sub copacii uriaşi care împărăţeau
tot ce nu era clădire, am rămas vrăjit pentru totdeauna, nu numai cei patru ani
petrecuţi aproape în totalitate în acel perimetru sau cel puţin complet sub
acea influenţă. Impresia că te afli într-o pădure, în mijlocul unei
păduri, deşi încă departe de marginea oraşului (de fapt foarte aproape de
centrul lui), mai ales că dincolo de poarta largă se afla, la numai cîţiva
metri, şoseaua destul de circulată, îţi inocula în sînge prospeţimea ei şi
parcă o doză permanentă de oxigen, răcoarea şi foşnetul acesteia.
Orele, primele
stresante ore, au început marcate de spaima inerentă. Nimeni nu vroia să spună
nimic, să ridice mîna, toţi eram angoasaţi, ne uitam unii la alţii deşi nu ne
cunoşteam decît în mică măsură (eu îi ştiam doar pe Arpi, cu care şcolărisem în
generală, şi pe Mona, vară-mea), şi rarele noastre intervenţii se reduceau la glume
şi remarci şmechere din partea unora, în prezenţa profesorilor care dădeau
impresia că atitudinea se acceptă.
Prima oră
de chimie.
Linişte
absolută provocată de panică absolută.
Profesorul,
căruia i se dusese vestea de cerber desăvîrşit, observă tensiunea şi încercă o
diversiune, o tentativă de a deschide discuţia într-un mod mai relaxant,
folosind un exemplu practic cunoscut şi relativ simplu, din viaţa de zi cu zi:
— Ce faci
dacă duci acasă o anumită cantitate de var nestins?
Şi oare
cine putea fi scos la tablă, încă din prima oră, mare şi devreme, visător şi
neavenit, buimac şi afon la chimie... decît subsemnatul!?...!
Taman
ghinionul, mare cît casa, exact pe capul meu.
Mă uit la
el, mă uit în clasă, cuget cale de vreo două minute lungi şi dureroase la
firavele rămăşiţe de amintiri din ştiinţa asta care întotdeauna îmi scăpase
printre degete, nepotrivită pentru un teoretician, şi degeaba. Tabula rasa!
Intru în
regim de avarie, circuitele încep să mi se ardă, panica pune stăpînire pe
cenuşa rămasă din materia cenuşie şi răspund, mecanic, elementar, cu
raţionamentul redus subit la nivelul clasei a doua în repetiţie:
— Păi, o
punem într-o găleată!...
Abia
reuşesc să remarc în sală reacţia de stupefacţie care se transformă cvasistatic
în zîmbete din ce în ce mai largi, inclusiv al profesorului, care nu se mai
poate abţine şi izbucneşte într-un rîs sănătos, vertical, ce produce o
gimnastică involuntară pentru trupul puternic şi greu de mişcat altminteri.
Atmosfera
se destinde, toată clasa rîde în hohote, tensiunea dispare ca prin farmec şi
aparent fără cale de întoarcere.
Apoi
profesorul insistă, în speranţa că memoria inculpatului a avut timp să se
reabiliteze:
— Bine,
bine, îl punem într-o găleată, că doar nu îl ţinem în mînă, de fapt nici nu
putem, că arde, nu? Dar ce facem cu el, putem să-l folosim aşa nestins?
Din
partea mea, nici o reacţie, în faţa ochilor mi s-a închis cortina, actorii au
plecat, poate ar trebui să plec şi eu, ce să mai fac aici, mă uit pe tablă, mă
uit în clasă, nimeni nu şopteşte nimic, oare pe unde să fug?
Profesorul
nu renunţă:
— Ei
bine, şi dacă avem mai mult, şi nu încape într-o găleată?...
Aici
răspund prompt, ca şi cînd mi-am adus aminte brusc lecţia:
— Îl
punem în două găleţi!
De data
asta toată omenirea explodează într-un cor glorios de rîsete cu sughiţuri, care
durează o veşnicie pentru mine, apoi cu mare greutate profesorul calmează
spiritele şi renunţă la lupta cu analchimicul absolut pe care a avut nefericita
inspiraţie să îl scoată la tablă, şi primeşte răspunsul simplu şi rapid din
clasă, de la un elev mai apropiat de realitate: „îl STINGEM!”
Abia
atunci mă loveşte gravitatea necunoaşterii mele, amplificată exponenţial de
simplitatea răspunsului, şi mă întorc în bancă cu coada între picioare,
schelălăind în surdină, ruşinat şi mătrăşit, conştient (în sfîrşit) de faptul
că am început LICEUL cu stîngul, încercînd o regrupare şi calculînd efectivele
rămase pentru a evalua şansele de a continua lupta.
Bineînţeles,
efectele au fost de durată, iar în privinţa chimiei – ireversibile.
*
*
*
Viaţa de
liceu a continuat însă, normalizîndu-se încetul cu încetul, eu am început să mă
obişnuiesc, ceilalţi la fel, unii mai încet, alţii mai repede, alţii deloc
(unul sau doi nu au facut faţă regimului de muncă şi au ieşit din circuit),
pentru că la vremea aceea şcoala era şcoală, lumea avea idealuri, standarde,
dorinţă de mai bine (nu mă refer la bani), şi toată pleiada de valori care apoi
a început să se mai piardă pe drum, rămînînd în zilele noastre mai mult pentru
idealişti, visători, nerealişti, catalogaţi uneori chiar cu etichetele „naiv”
şi „fraier”.
Unii însă
au rămas aşa cum era tradiţia la vremea aceea, cu ruşine, cu bun simţ, cu
dorinţa de a realiza ceva în viaţă, de a lăsa ceva în urmă, şi mai puţin cu
setea de averi şi agonisiri deşarte, cum s-a schimbat apoi progresiv idealul
omului de pe mai toate meleagurile...
*
*
*
...Stau
cu mîna pe telefon şi nu cutez... Duc receptorul la ureche, formez numărul pe
care l-am găsit cu greu dar pe care sunt destul de sigur, însă mă tem să-l văd
transmiţîndu-şi semnalul pe fir pînă la destinaţie şi înapoi, aşa că pun din
nou receptorul jos...
Recapitulez
formula de început şi ideile de bază pentru continuare şi ridic iar receptorul.
— Alo,
familia...? Sărut mîna, sunt... M este acasă?
Răspunsul
pe care îl primesc este simplu şi clar, vocea hotărîtă şi calmă, înţeleg ce
aud, recepţionez mesajul, dar în secunda următoare totul se absoarbe în
buretele creierului meu şi nu mai am nici o urmă de informaţie din acest răspuns,
mă simt pierdut încă de la început, înainte de a începe conversaţia, pupilele
mă ard, mintea mi se înceţoşează, aşa că improvizez şi întreb ce mi se pare că
are sens în continuarea conversaţiei, chiar dacă am ratat răspunsul anterior...
— ...Pot
vorbi cu ea?
Urmează
al doilea răspuns din celălalt capăt al firului, şi de data asta nici măcar nu
mai înţeleg răspunsul, cuvintele ies din receptor, curg la mine în ureche, iar
apoi se rostogolesc dureros într-un labirint pe care nu ştiam că îl am în interiorul
cutiei craniene, producînd zgomote de conservă rostogolită pe scări cu ecouri
de hol de bloc solid de beton...
Încerc să
mă reculeg, îmi adun toate puterile şi pe cînd în sfîrşit sunt din nou capabil
să vorbesc, aud în ureche, dureros de suav şi plăcut, vocea EI:
— Servus.
— Servus,
răspund. După o pauză interminabilă de vreo 5 secunde, reuşesc să articulez cu
greu:
— Ce
faci? Ce faci deseară?
Ea
răspunde, iar eu aud, dar din nou nu pot reţine informaţia, rămîn doar cu
esenţa ei: nu poate azi.
— Dar mîine?
— Mîine
merg la patinoar cu D.
— Ne
putem întîlni acolo? Pot să vin şi eu? ... şi în secunda în care debitez gafa
sunt lovit de ridicolul ei... Cum să „vin şi eu”?... Îmi muşc buzele şi încerc
să-mi păstrez echilibrul, cu efectul benefic că prostia pe care am scos-o mă
trezeşte la realitate şi reuşeşte să alunge tracul... Prea tîrziu însă.
— Păi,
cum să vii şi tu? Eu merg cu D, ne-am înţeles de cîteva zile să mergem, şi
numai mîine putem, că în rest avem prea multe de făcut pentru şcoală, şi de
învăţat pentru teze şi admiterea la facultate...
— Aaa,
înţeleg, deci nu poţi în altă zi.
— Nu. Şi
nu pot să o mai refuz pe D.
— Nu-i
nimic, o să vin şi eu mîine, poate ne vedem acolo...
— ... cum
vrei. Eu însă o să fiu cu D.
Iar eu nu
am ştiut cum să mai ies din situaţia asta... Ştiam că e ridicol ce fac, dar nu
puteam să nu mă ţin de cuvînt, cum să nu mă duc, dacă am zis...
...Şi ne
întîlnim a doua zi la patinoar, unde ridicolul îşi atinge culmile atunci cînd,
patinînd, eu o prind pe M de mînă (cu inima strînsă cît un neutron), şi mergem
împreună toţi trei, D ţinînd-o de cealaltă mînă...!
De prisos
cred să mai spun că nu a mai urmat nici o altă întîlnire, decît cele
întîmplătoare din curtea şcolii (eu, bineînţeles covîrşit de ruşine)...
*
*
*
Liceul...
prima comunitate intelectuală în care am fost integrat, dar nu doar atît, ci un
loc plin de farmec, aproape magic... Totul era inundat de lumină, tremurînd
hipnotic în ritmul frunzelor – filtre stroboscopice disco – dansînd pe muzica
vîntului, în adieri suave ridicînd şuviţe şi plete diafane din mătase de timp
şi iele, provocînd oftaturi în rîndul junilor plini de energie şi neastîmpăr.
Coroane
imense de copaci ireali, de basm, pompînd oxigen şi romantism în piepturile
tinere, umbrind curtea vie, fremătînd de paşi şi vibraţie în fiecare pauză şi
nu numai.
Oază
atemporală unde singura hrană este euforia, condimentată cu entuziasm şi
stropită cu apă vie nevăzută din izvorul descoperit de daci cu mii de ani în
urmă...
E
adevărat că la vîrsta liceului nu contează aşa de mult locul şi înfăţişarea
lui, dar cînd acesta aduce contribuţia lui de vrajă, atmosfera şi amintirea ei
cresc exponenţial, arzînd în memorie un loc aparte care nu dispare niciodată...
*
*
*
Spre
sfîrşitul liceului, după 2-3 ani de extenuare intelectuală şi uzură emoţională/
stress, am început să gustăm şi puţină distracţie, relaxare şi dezmăţ... Drumul
spre casă nu mai căuta calea cea mai scurtă, ci ruta pe care puteam merge cea
mai mare distanţă în grupul cel mai mare (unde-s mulţi puterea creşte), adică
direct prin centru, cu gălăgie maximă, rîsete şi nebunii.
Un episod
de creativitate „dincolo de limite” a fost o „scenetă” prezentată pe scena unei
serbări de sfîrşit de an şi intitulată „Partidul Bramburiştilor”. Pe fondul
politic nou-născut al României proaspăt post-comuniste, platforma noastră
politică era una satirică, fără nici o tendinţă electorală, de extremă
umoristică şi persiflantă. De prisos să mai zic că nu mai am nici o urmă a
scenetei...
Un alt
episod extrem şi din categoria „rîs cu lacrimi” a fost mersul la colindat cu
Dacia (lui Iuliu)... Cred că eram deja în clasa a XII–a, de aveam permis de
conducere unii dintre noi. Ştiu că ne-am oprit la Mona mai mulţi, veniţi cu
două maşini, două Dacii (nu erau multe maşini de alt „brand” la ora aia în
ţară). Apoi una dintre ele a trebuit să plece, nu mai ţin minte din ce motiv.
Şi am rămas 10 vlăjgani în faţa unei singure maşini. Terminasem de „colindat” +
vinul la Mona, şi urma să ridicăm ancora, pe un frig de crăpau pietrele, cu
singura maşină aflată la dispoziţie. Stăteam toţi şi ne uitam la ea, mică,
limitată, înghesuită, şi doar pentru 5 oameni... Ne-am învîrtit în jurul ei,
ne-am uitat unii la alţii, rîzînd şi chicotind cît puteam de tare, de a ieşit
şi Mona din curte să vadă ce se întîmplă. Apoi, nu mai ştiu cine, cred că
Iuliu, a cui era maşina, a răbufnit constructiv zicînd: „Hai bă, ce naiba, că
nu suntem aşa de graşi, tre’ să încăpem cumva!...”
Atît
ne-a trebuit!!...
Au intrat
prima dată vreo 5 pe bancheta din spate şi doi pe scaunul din dreapta, în faţă.
Singurul lejer a fost Iuliu, şoferul. A mai intrat unul deasupra celor 5 din
spate, iar eu am rămas ultimul. Maşina era plină ochi. Vreo 14-16 ochi se uitau
la mine dinăuntru. „Ce faci, vii?” au întrebat deschizînd geamul. Dacă nu
deschideau geamul nu aveam nici o şansă. Odată apărută şansa, am profitat la
propriu, adică intrînd pe geam, cu capul înainte, purtat pe mîini de cei
dinăuntru, ajungînd în final cu capul pe schimbătorul de viteze, şi cu picioarele
pe lunetă...
Mona îşi
făcea cruce în faţa porţii, iar noi am plecat vociferînd în culmea adrenalinei,
cu gurile pînă la urechi.
În cîteva
minute parbrizul a îngheţat bocnă, sub presiunea aburului produs de junimea
înghesuită şi la contactul cu gerul de afară, aşa că Iuliu a trebuit să scoată
capul pe geam şi să conducă din poziţia asta de tractorist...
A urmat
un nou popas, la Alina, care ne-a întîmpinat şi ea în poartă şi a avut ocazia
unică de a urmări debarcarea echipei de zece nebuni dintr-o Dacie fără
îmbunătăţiri (în special dimensionale). Cozonaci, prăjituri, vin, din nou
cozonaci, prăjituri, vin, uneori şi ţuică sau vişinată, o reţetă perfectă!... Nici
nu ştiu cum am rezistat la asemenea cantităţi de alcool fără consecinţe
semnificative...
După Alina
colinda trebuia să continue, iar pentru asta noi să intrăm din nou în maşină.
Ulciorul nu merge însă de multe ori la apă, după ce ai desfăcut o maşinărie
rareori mai poţi pune toate piesele la loc, şi la fel nu poţi înghesui 10
oameni într-o Dacie de mai multe ori, fie ei chiar tineri şi fără burtă...
Stăteam acum toţi şi ne uitam la vehicul, era la fel de mic şi noi la fel de
mulţi. Ce făcusem înainte părea acum imposibil. Cum Doamne plecăm de aici? Am
început să intrăm din nou, pe rînd, cu veselie şi patos, strigînd şi rîzînd de
răsuna valea... Ultimul era Alin de data asta, eu n-am mai aşteptat pînă la
sfîrşit. Loc însă, ioc. Ar fi încăput dacă băga mîinile şi picioarele pe o uşă
şi corpul pe cealaltă, aşa, vîrît, cum ai pune sticlele de vin în rafturile
lor. Aşa că el, nici una nici două, puse picioarele pe pragul uşii, se ridică
pe el şi apropie portiera, ţinîndu-se de ea, în picioare, cu jumătate de corp
deasupra maşinii, apoi zice, scurt şi decisiv: „Mînă, Iuliu!”...
Incredibil,
dar adevărat; am făcut-o şi pe asta! Am străbătut jumate din oraş nouă în
maşină şi unu în picioare pe uşă, cu uşa deschisă, iar şoferul cu capul afară
pe geam, toţi urlînd ca o gaşcă de zănateci scăpaţi de la spitalul de cuci...
*
*
*
...
aburii se ridică gotic din văile împădurite, lent, ireal, dînd impresia că în
orice moment o turmă de inorogi ar putea răsări dintre vălătuci, suflînd aburi
încinşi pe nările pulsînd ritmic şi ţesînd atmosfera de poveste de peste
lume...
Încă n-a
ieşit soarele de după creste şi noi suntem la drum, cu ’jde kile în spinare în
rucsaci care ne depăşesc înălţimea, aşa că din spate nu ni se văd decît
picioarele subţiri de juni neatinşi de grăsime şi colesterol...
Aerul e
rece şi „tare”, dînd un efect mai puternic decît cafeaua, mai ales combinat cu
travaliul de a duce greutatea semnificativă din spinare.
După mai
bine de 5 ore de urcuş puternic care ne taie respiraţia, făcîndu-ne să ne
depăşim repetat limitele fizice, ieşim în „golul alpin” şi peisajul se schimbă
exploziv, deschizîndu-se ca o inflorescenţă gigantică de la orizont la orizont,
cu Lacul Bucura tronînd regeşte în mijloc... Regina natură!
Aruncăm
toţi rucsacii, ne dăm jos bocancii şi şosetele cu consistenţă de mortar pe
punctul de a se pietrifica, şi sărim ca nebunii în apa îngheţată, înainte ca
Şoni să apuce să strige: „încet, băi, că faceţi o pneumonie de nu ne mai iau
ăştia de aici nici cu elicopteru....!” În cîteva secunde ieşim oricum toţi
afară ca renăscuţi, parcă ni s-a luat o ceaţă de pe creier, am intrat în zona
neuitilizată de la peste 15%, parcă acum am deschis ochii pentru prima oară,
treziţi cu adevărat de apa aproape îngheţată după urcuşul asiduu de atîtea ore ...
După cîteva
minute ne adunăm din nou calabalîcul şi ne orientăm spre locul de tabără, „hai
să urcăm la lacurile de mai sus, aici, la Viorica, sau la Florica, sau acolo
sus la Tăul Agăţat!...” „Nu e bine, băi, ăla e prea sus, nici nu avem loc de
pus cortul acolo...” Ne oprim pînă la urmă la Florica, întindem corturile, sub
asistenţa nemijlocită a cîtorva marmote curioase, cum nu mai văzusem pînă
atunci... Retezatul ne oferă noutăţi la tot pasul, ca pe nişte trofee de
răsplată e efortului nostru.
Operaţia
de deschidere a rucsacilor dă impresia filmelor de desene animate în care
volumul interior este de cîteva ori mai mare decît pare la exterior, cînd tot
scoţi, şi mai scoţi, şi iar scoţi, şi pare că nu se mai termină, iar dacă ar fi
să pui totul înapoi n-ar mai încăpea nici jumătate, oricît efort ai depune...
Noroc că o parte este mîncare, din care va începe să dispară în stomacele
flămînde via ceaunul uriaş care deja fierbe o tocană meseriaşă deasupra unui
foc profesionist pornit de Şoni...
Nimic nu
este mai minunat şi mai atrăgător pentru noi decît muntele, aici găsim cu
adevărat liniştea, aerul curat şi proaspăt, sufletul se desfată şi se
linişteşte descîntat de lumina pîlpîitoare a focului de tabără, gîndul
rătăceşte fericit şi liber prin puzderia de stele de deasupra, grijile sunt
departe, şcoala nu mai există acum, cel puţin pentru o vreme, şi timpul pare că
a dispărut, aerul a încremenit, lumea toată e suspendată între potenţial şi
manifest, la limita dintre realitate şi virtual, ca şi cînd Universul s-a oprit
din goana lui nebună în toate direcţiile şi stă şi el să-şi admire propria
frumuseţe pe care, tot din grabă, nu a băgat-o în seamă pînă acum...
Clipele
astea nesfîrşite nu vor dispărea niciodată din memoria noastră imaterială,
eterică, de care sunt convins că nu ne despărţim nici prin moarte, şi se vor
adăuga la altele din alte masive – Făgăraş, Bucegi,... – unele alături de alte
grupuri tinere, focuri de tabără, cîntece şi acorduri de chitară dureros de
plăcute, care sunt şi acum vii în ureche, după ani şi ani, chiar fără melodie,
numai vibraţie pură de suflet nemoritor rămas în acea fază atemporală a
tinereţii veşnice, care nu poate fi învinsă nici de dureri, nici de părul alb
de la tîmple, suspendată pentru totdeauna între crestele de basm ale
Carpaţilor...
